Sfârșitul unei relații de cuplu, creează celor doi foști parteneri accese de nefericire, mai mult sau mai puțin intense. Fiecare în parte simte libertatea întorcăndu-se. Își dau seama că tot ce au făcut în acea relație a fost ca să nu se mai iubească pe sine. Asta să fie oare cauza suferinței lor?

Să nu te mai iubești pe tine este sursa suferinței majorității oamenilor dar în alt sens decât cel pe care îl dai tu. Nefericirea ta nu a fost cauzată de faptul că nu te-ai mai iubit, ci de faptul că ai creat un sine care nu există deloc. Așa că, uneori, acest sine nereal suferă în dragoste, pentru că dragostea nu e posibilă când se bazează pe irealitate. Și asta nu doar de o parte: două irealități care încearcă să se iubească una pe alta… mai devreme sau mai târziu acest aranjament o să eșueze. Când acest aranjament eșuează, te întorci la tine – n-ai unde să te duci în altă parte. Așa că îți spui: „Am uitat să mă iubesc”. Într-un fel e o mică ușurare – în loc de două irealități, acum măcar ai numai una. Dar ce vei realiza iubindu-te pe tine? Și cât timp poți să reușești să te tot iubești? După un timp, așa zisul sine va dispărea. Asta va fi o eliberare adevărată de nefericire. Iubirea va rămâne – neadresata nici ție, nici altcuiva. Iubirea va fi neadresata pentru că nu are cui să se adreseze iar când iubirea există neadresata, e o mare fericire.

Dar acest sine ireal nu te va lăsa mult timp așa. Curând te vei îndrăgosti iar de altcineva, pentru că sinele ireal are nevoie de sprijinul altor irealități. Așa că oamenii se îndrăgostesc și se dezdrăgostesc și iar se îndrăgostesc și se dezdrăgostesc – și e ciudat ca o fac de zeci de ori și tot nu înțeleg sensul. Sunt nefericiți când iubesc, sunt nefericiți când sunt singuri și nu iubesc, deși sunt un pic ușurați – deocamdată. Îl tot schimbi pe celălalt, gândindu-te că poate femeia asta, bărbatul ăsta îți va aduce paradisul după care ai tânjit mereu. Dar toți îți aduc iadul – fără greș! Nimeni nu e de condamnat pentru asta, pentru că toți fac exact de faci tu; poartă un sine ireal din care nu poate să crească nimic. Nu poate să înflorească. Este gol – împodobit, dar găunos pe dinăuntru.

Când vezi pe cineva de departe, ți se pare atrăgător. Când te apropii, atracția scade. Când va întâlniți, nu e o întâlnire ci o ciocnire. Și dintr-odată îți dai seama că persoana cealaltă e goală pe dinăuntru și te consideri amăgit, înșelat, pentru că persoana cealaltă nu are nimic din ce promitea. Același lucru gândește și cealaltă persoană cu privire la tine. Toate promisiunile se năruie și deveniți o povară unul pentru celălalt, o suferință unul pentru celălalt, o tristețe unul pentru celălalt. Vă despărțiți. Pentru puțin timp există ușurare dar irealitatea ta lăuntrică nu te lasă să trăiești mult timp în această stare; curând vei caută alta femeie, alt bărbat și vei cădea în aceeași capcană. Numai fețele sunt altele; realitatea lăuntrică este aceeași – pustie.

Dacă vrei cu adevărat să scapi de nefericire și suferință, va trebui să înțelegi că nu ai sine. Când vei înțelege acest lucru, ușurarea nu va fi mică, ci fantastic de mare. Și dacă nu ai un sine, dispare și nevoia de celălalt. Nevoia de celălalt era cauzată de faptul ca sinele ireal avea nevoie să fie hrănit de celălalt. Nu ai nevoie de celălalt.

Și ascultă cu atenție: când nu ai nevoie de celălalt, poți să iubești și acea iubire nu va aduce nefericire. Dincolo de nevoie, de cerere, de dorință, iubirea devine o foarte dulce împărtășire, o mare înțelegere. Când te-ai înțeles pe tine, în aceesi zi ai înțeles întreaga umanitate. Atunci nimeni nu te mai poate face nefericit. Știi că toți suferă de un sine ireal și că aruncă nefericirea asupra oricui este în apropiere.

Iubirea te va face să o poți ajuta pe persoana pe care o iubești să scape de sine. Nu cunosc decât un dar; iubirea îți poate dărui un singur lucru – conștientizarea faptului că nu ești, că „sinele” tău este doar imaginar. Când doi oameni își dau seama de acest lucru devin dintr-odată unul, pentru că două nimicuri nu pot fi două. Două ceva-uri pot fi două  dar două nimicuri nu pot fi două. Două nimicuri se topesc și se contopesc și devin unul.

Atunci când între doi oameni există momente de liniște deplină, atunci există o singură conștiință, o singură liniște, un singur nimic, o lipsă totală a sinelui. Numai în acea stare pot trăi două persoane în veșnică bucurie. Numai în acea stare poate trăi un grup în formidabilă frumusețe; întreaga omenire poate trăi în mare fericire.

Caută să vezi „sinele” și nu-l vei găsi. Iar faptul ca nu îl găsești are mare importanță.

Culegere de texte din discursurile lui OSHO