Așa cum apare iubirea, care nu pune condiții, iubirea necondiționată, tot așa cred că poate exista între oameni și căsătoria necondiționată.

Căsătoria care se practică acum de toată lumea, nu își are rădăcinile în iubire; de fapt dimpotrivă, este creația unei societăți viclene, a preoților și politicienilor, pentru a ocoli iubirea.  În vechime – în țările Orientului, chiar și astăzi – se făceau căsătorii între copii. Copii care nu știu nimic despre viață, despre căsnicie erau legați prin căsătorie care de fapt nu era din iubire, ci împotriva iubirii. Într-o căsătorie de acest fel, copiii protagoniști nu sunt nici măcar întrebați. Factorul decisiv nu este viața copiilor care se vor căsătorii, ci părinții ambelor părți. Și astăzi mai sunt destule cazuri când la căsătoria copiilor lor, părinții, iau în considerație familia, prestigiul acesteia, respectabilitatea în societate, banii care se transfera de la părinții fetei sau din nunta cu dar, căsătoria fiind o afacere în care se tratează orice altceva dar nu copiii.

Căsătoria între copii a dispărut și oamenii se căsătoresc atunci când se îndrăgostesc. Dar ei nu știu nimic despre iubire; misterul iubirii le este absolut necunoscut. De fapt, numesc „iubire” cu totul altceva. Pofta o numesc „iubire”, iar căsătoria din dragoste e de fapt din „poftă”. Iubirea nu e niciodată oarbă. Pentru că există o confuzie și oamenii n-au putut trage o linie de demarcație, au început să vorbească despre „iubirea oarba”. Iubirea îți dă o perspectivă clară, ochi proaspeți. Pofta e desigur, oarbă, pentru că e biologică și nu are nimic comun cu spiritualitatea și deci nici cu iubirea.

Să ascultăm cu atenție minunatul poem al căsătoriei, scris de Kahlil Gibran și să-l comentăm apoi împreună cu OSHO:

 „V-ați născut împreună și împreună veți rămâne pentru totdeauna.

 Veți rămâne împreună până ce albele aripi ale morții vă vor împrăștia zilele.

 Da, veți fi împreună până și în tăcuta memorie a lui Dumnezeu.

 Dar e bine să existe spații în acest împreună al vostru.

 Pentru că vânturile cerurilor să poată dansa între voi.

 Iubiți-vă unul pe altul, dar nu faceți din iubire opreliște.

 Fie, mai degrabă, o mare vălurind între țărmurile sufletelor voastre.

 Umpleți-vă, unul altuia, cupa, dar nu beți dintr-o singură cupă.

 Împărțiți-vă pâinea, dar nu mâncați din aceeași bucată.

 Cântați și dansați și veseliți-vă laolaltă, dar faceți ca fiecare să rămână singur,

 Întocmai cum strunele lăutei sunt singure, în timp ce vibrează în aceeași armonie.

 Dăruiți-vă inimile, fără a le lăsa, însă, una în paza celeilalte,

 Pentru că numai mâna vieții va poate cuprinde inimile,

 Și țineți-vă alături, dar nu chiar așa de aproape,

 Căci coloanele templului înălțate-s la anumită distanță,

 Iar stejarul și chiparosuul nu cresc unul în umbra celuilalt.”

 V-ați născut împreună… Să nu înțelegeți greșit această afirmație.  V-ați născut împreună în iubire, pentru că ați devenit noi, proaspeți, tineri, ați devenit un cântec, un dans cum n-a mai fost. Poate sunteți suflete pereche, poate nu dar sigur când iubirea v-a cuprins, v-ați mai născut odată. V-ați născut împreună în momentul în care dragostea a răsărit în voi. Aceea a fost adevărata voastră naștere.

…. și împreună veți rămâne pentru totdeauna. V-ați născut din iubire, și dacă nu sunteți împreună din poftă, iubirea voastră va fi cu fiecare zi mai adâncă. Veți rămâne împreună pentru totdeauna, pentru că n-a fost poftă. Nu vă veți plictisi, pentru ca nu este vorba despre poftă. Pofta subțiază totul, pentru că biologicul nu e interesat dacă rămâneți împreună sau nu. Interesul lui e reproducerea și pentru asta nu e nevoie de iubire. Puteți să produceți copii fără nici un pic de iubire. Observați animalele când se împerechează. Nu o să vedeți animale făcând dragoste cu bucurie; e ca și cum o forță necunoscută le obligă ca să o facă. Nu e alegerea lor, nu e libertatea, ci înlănțuirea lor. Asta le face triste. Am văzut asta și la oameni. Ai văzut soțul și soția pe stradă? Poți să nu știi că sunt soț și soție, dar văzându-i triști, poți fi sigur de asta. Odată ce v-ați reprodus și au apărut copii, biologicul vă părăsește și vă pomeniți un străin trăind cu o străină. Vă certați, vă sfidați, vă terorizați unul pe celălalt. Asta nu e iubire.

Dar e bine să existe spații… Rețineți această idee: că există spații în acest împreună al vostru. Fiți împreună și nu încercați să dominați, nu încercați să stăpâniți și să distrugeți individualitatea celuilalt. Asta din păcate se întâmplă mereu…De ce trebuie femeia să ia numele bărbatului ? Ea are propriul ei nume, are propria ei individualitate. Gândește să ia un bărbat numele soției lui? Nici nu s-ar gândi vreodată. Dar distrugeți femeia pentru că ea e fragilă, delicată, umilă. Și apoi problemele create cu privre la unde vor locui cei doi căsătoriți. Un bărbat în casele nevestei e condamnat de toată lumea. Se râde de el ca și cum și-ar fi pierdut bărbăția…dar nimeni nu râde de femeie.

Soțul vine acasă târziu; nu e nevoie ca soția să-l întrebe mereu unde a fost și de ce a întârziat. Are spațiul său propriu, este un om liber. Doi oameni liberi locuiesc împreună și nici unul nu-l sufocă pe celălalt. Soția vine târziu. De ce să o întrebi „Unde ai fost? Cine ești, că nu te mai recunosc…” Are spațiul ei, libertatea ei. Și iată ce se întâmplă în fiecare zi , în fiecare casă. Există ceartă pentru lucruri mărunte și în realitate problema e că nici unul din cei doi nu e gata să-i permită celuilalt să aibe propriul spațiu.

Și ce ne place, poate să difere. Soțului tău îi place ceva, ție poate nu. Acesta nu trebuie să fie un început de ceartă. Numai pentru că sunteți soț și soție nu înseamnă că trebuie să vă placă aceleași lucruri. Și toate întrebările… Fiecare soț venind acasă cu mintea plină de „ce-o să mă întrebe?” și „cum o să-i răspund?”…. Și femeia știind ce are să-l întrebe și ce are să răspundă el. Răspunsuri false, minciuni… El oricum o înșeală.

Ce fel de iubire este cea care e mereu suspicioasă, mereu în criză de gelozie și temătoare? Dacă soția te vede cu vreo femeie – râzând, vorbind – e destul ca să-ți distrugă toată seara. Te vei căi: e prea mult pentru un simplu amuzament. Dacă soțul te vede cu un alt bărbat bucuroasă, fericită, e destul să creeze o furtună.

Oamenii nu sunt conștienți că nu știu ce e iubirea. Iubirea nu e bănuitoare, nu e geloasă. Iubirea nu intervine niciodată în libertatea celuilalt. Iubirea dă libertate și libertatea e posibilă numai dacă în viața voastră împreună există spațiu. Nu este nimic contradictoriu aici. Cu cât mai mult spațiu va dați unul altuia, cu atât mai mult sunteți împreună. Cu cât mai multă libertate va acordați cu atât veți deveni mai intimi. Nu dușmani intimi, ci prieteni intimi.

Pentru că vânturile cerurilor să poată dansa printre voi. O lege fundamentală a  existenței spune că a fi împreună prea mult, fără spațiu și libertate, ucide floarea iubirii. O strivește, nu-i rămâne loc de aer să crească. Se știe că animalele obișnuiesc să își traseze granițele pe un teritoriu destul de întins. Mai rămâne omul să-și descopere cerințele teritoriale ale ființei umane.

Iubiți-vă unul pe altul dar nu vă faceți din iubire opreliște. Căsătoria ar trebui să fie un dar, dat și luat, fără a se pretinde nimic. Altfel foarte curând, împreună fiind, vă veți pomeni mai îndepărtați decât stelele de pe cer. Nicio punte de înțelegere nu vă va uni, nu veți mai avea loc nici pentru o punte.

Fie mai degrabă, o mare vălurind între țărmurile sufletelor voastre. Nu lăsați lucrurile să stagneze. Nu transformați totul în ruină. Dacă și libertatea și iubirea pot fi în același timp ale voastre, nu mai aveți nevoie de altceva. Aveți totul – pentru asta v-a fost dată viața în această lume.

Umpleți-vă, unul altuia, cupa, dar nu beți dintr-o singură cupă. Încearcă doar să vă facă să înțelegeți cum aceste două lucruri aparent contradictorii – spațiul și viață împreună – sunt posibile. Umpleți-vă unul altuia cupa, dar nu beți dintr-o singură cupă. Distincția e foarte subtilă și foarte frumoasă.

Împărțiți-vă pâinea dar nu mâncați din aceeași bucată.

Cântați și dansați și veseliți-vă laolaltă, dar faceți ca fiecare să rămână singur… 

Nu-l reduceți pe celălalt în nici un fel.

Întocmai cum strunele lăutei sunt singure, în timp ce vibrează în aceeași armonie. Strunele lăutei sunt singure, dar vibrează în aceeași muzică. Separarea, spațiul dintre ele, este individualitatea lor. Împreunarea, amestecarea armoniilor și unirea sunetelor sunt muzică. Muzica este iubirea.

Dăruiți-vă inimile, fără a le lăsa, însă, una în paza celeilalte. A dărui este minunat. Iubirea dăruiește necondiționat, dar nu dă o inimă în paza celeilalte.

Pentru că numai mâna vieții vă poate ține inimile.

Și țineți-vă alături, dar nu chiar așa aproape…

Căci coloanele templului înălțate-s la anumită distanță… Priviți coloanele. Stau la distanță, dar susțin același acoperiș. Există spațiu, individualitate, și mai există și unire, întâlnire, penru că suportă același acoperiș. Un acoperiș deasupra celor de jos care privesc la el.

 Iar stejarul și chiparosul nu cresc unul în umbra celuilalt. Doar atâta spațiu este necesar, atât cât să nu fie umbra ta. Nu va putea să crească altfel.

De ce sunt în permanență cei ce se „iubesc” furioși sau triști ? Pentru că nu „cresc”. Unul din cei doi a acoperit tot cerul și n-a mai rams măcar un locșor prin care soarele, vântul, ploaia să ajungă la cellalt. Aceasta nu e iubire, ci posesivitate, proprietate.

Iubirea vă vrea crescând în același ritm, la aceeasi înălțime, ca să dansați împreună în soare, în vânt în ploaie.

Viața voastră împreună este o artă.

Iubirea e cea mai mare artă a existenței.

Text prelucrat din „ Profetul de Kahlil Gibran reflectat de OSHO”