„Munciti spre a ține pasul cu ritmul pământului și cu sufletul său.
Fiindcă a trândăvi înseamnă să rămâneți străini anotimpurilor, să ieșiți din alaiul vieții care înaintează majestos și în nobilă supunere spre infinit.

Versete din „Profetul” de Kahlil Gibran

Viața aparține celor creativi pentru că ea însăși nu este decât un lung drum etern, proces de creație a frumuseții, a adevărului… de creație a unor stări mai înalte de conștiință și în final, de creație a unui Dumnezeu în voi înșivă. Sunt oameni care cred că pot fi fericiți fără să fie creativi. E imposibil pentru că aceasta este singura cale de a ne lega de procesul existenței.

Munciți spre a ține pasul cu ritmul pământului și cu sufletul său.
Ați observat? Existența creează în mod continuu în jurul vostru. Creativitatea este continuă, a șaptea zi nu vine niciodată. Ați văzut voi vreodată copacii sau râurile luând vacanță? Existența este o creativitate continuă. N-a fost creată de nimeni, ea însăși este divină. Înlocuiți în mințile și în inimile voastre cuvântul „Dumnezeu” cu „creativitatea”. Din experiență vă spun că cei mai fericiți oameni de pe pământ sunt aceia care pot creea ceva. Cei mai nefericiți sunt cei care nu pot creea, pentru că fără să creeze, sunt tot mai departe de natură – de pământ, de cer, de stele – al căror dans nu are nici început, nici sfârșit.

Dacă munca e numai o povară pentru voi, nu sunteți împăcați cu existența. Cădeți, rămâneți în urmă. Și a fi în pas cu existența este singura fericire, alta nu există; să pierzi contactul cu pământul, cu cerul, e cea mai mare mizerie. Omul este nefericit și va rămâne nefericit, pentru că a pierdut contactul cu forța creativă care i-a dat naștere, care îl ține în viață. A devenit ușuratic. Arată de parcă i-ar plăcea să se odihnească mai degrabă într-un mormânt, decât să urmărească, să creeze, să danseze împreună cu toată existența.

Fiindcă a trândăvi înseamnă să rămâneți străini anotimpurilor…

Ni s-a dat o viață excelentă, cu anotimpuri minunate. Toamna, când frunzele încep să cadă, nu auziți un cântec? Când vântul se strecoară printre frunzele uscate care acoperă pământul că un covor…
Nici frunzele uscate nu sunt atât de moarte cum a ajuns omul, ele încă mai cântă. Nu se plâng că pomul le-a lăsat să cadă. Merg acolo unde le duce natura. Aceasta este calea unei inimi cu adevărat religioase: fără plângeri, fără bombăneală, mereu mulțumită cu ceea ce există, dăruiește lucruri pe care nu le ceri, pe care nu le-ai câștigat.
…și să ieșiți din alaiul vieții care înaintează majestos și în nobila supunere spre infinit.
Viața se mișcă încontinuu spre etern, spre infinit, spre ultim. Dacă pierzi contactul, te vei simți ca un cadavru umblător. Nu mai râzi, nu mai plângi de bucurie. Ai murit înainte de moarte și cincizeci de ani de acum încolo, viața ta e postumă. Nu mai ești o parte din minunata caravană a vieții, care merge către necunoscut. Aceasta este o aventură, o provocare a fiecărui moment.

Text prelucrat din „ Profetul de Kahlil Gibran reflectat de OSHO”