Încheiam articolul precedent despre Comunicarea prin cuvinte, constatând că știința a făcut un pas important atunci când, prin Teoria Stringurilor, a recunoscut că totul este energie și nu materie. Acest pas este important nu pentru că reprezintă o nouă treaptă în direcția unor noi descoperiri științifice, ci pentru că reprezintă o schimbare de direcție. Recunoscând că totul este energie, se recunoaște că de fapt totul este mișcare, că totul este nesigur, totul este incertitudine, totul este mister. Dacă particula cea mai mică de materie este o coardă care vibrează (un string vibrator), înseamnă că există și o sursă a vibrației acelei corzi. Oamenii de știință, până la această descoperire, aveau convingerea că, cercetând părțile în detaliu, vor ajunge să cunoască întregul în detaliu. Iată că a apărut fisura care a spulberat convingerea. Această recunoaștere, apropie știința de religie. Mai este un pas până când știința se va contopi cu religia. A demonstrat deja că OMUL, prin generatorul sau energetic, creierul, emite în permanență semnale de energie ce pot face stringurile să vibreze. Așa se explică evoluția speciilor și tot așa se explică stadiul actual al vieții relative de pe planeta Pământ. În abordarea biologiei, oamenii de știință au renunțat la modelul clasic al mecanicii newtoniene MATERIALISM – REDUCȚIONISM – DETERMINISM și au schimbst direcția către modelul mecanicii cuantice, parcurgând de această dată traseul ENERGIE – HOLISM – INCERTITUDINE. Când va înțelege că obiectul ei de activitate are ca limită DIVINITATEA, știința se va contopi cu religia. Dar pentru asta, cât mai mulți oameni de știință vor trebui să ajungă la cunoașterea sinelui adevărat. Cunoașterea de sine, deși este scopul central al vieții noastre pe Pământ, pare a fi incompatibilă cu știința. Adică omul de știință, primind și el educație, ca majoritatea oamenilor, prin ștafeta otrăvită a educației, este preocupat permanent de înmagazinarea a cât mai multor cunoștințe despre un domeniu cât mai restrâns al lumii materiale. Astfel, acumulând cunoștințe din ce în ce mai multe despre un domeniu din ce în ce mai restrâns, omul de știință ajunge în final să cunoască totul despre nimic. Când omul de știință, asemenea oricărei ființe pământene, va alege să- și cerceteze și propriul corp subtil, corpul său energetic, va înțelege că toate cunoștințele acumulate despre lumea fizică nu pot fi decât puntea către cunoașterea divinității. Celebrul filozof Socrate afirma inaite de a muri „ acum știu că nu știu nimic” iar Einstein la sfârșitul vieții spunea că dacă ar mai avea o șansă a vieții pământene s-ar face instalator. În încercarea de a-și cunoaște sinele s-au structurat, în decursul istoriei, trei mari grupe de oameni: realiștii, idealiștii și misticii. Realiștii, neagă sinele spunând că nu există nici un sine în interior, doar materia există. Idealiștii, neagă materia, neagă lumea materială care ar fi o iluzie, ei acceptă doar iluzia. În acest mod atât realiștii cât și idealiștii au dreptate pe jumătate. Dar jumătatea de adevăr este mult mai rea decât o minciună completă, pentru că o minciună completă are cel puțin calitatea de a fi completă. Până la urmă cineva își poate da seama de o minciună, atunci când este completă, dar o jumătate de adevăr, întotdeauna crează confuzii. Misticii acceptă ambele căi și în același timp le resping , spunând că pe un plan există și cunoscătorul și cunoscutul dar pe alt plan, nu mai există nici cunoscător, nici cunoscut, există doar incertitudine. Viața este o incertitudine. Prin actuala abordare a științei care a început să parcurgă traseul ENERGIE – HOLISM – INCERTITUDINE, omul de știință, fie din categoria realiștilor, fie a idealiștilor se apropie acum de categoria misticilor. Prin metodele științifice clasice, iubirea nu putea fi dovedită și nici acceptată, dar noua abordare a științei este complet diferită, este chiar un mod diferit de a vedea viața. În acest mod omul de știință nu mai evită problema cunoașterii de sine, devenind tot mai interesat de lumea mistică. Cunoștințele acumulate de omul de știință, nu vor dispare dar vor rămâne ceea ce sunt, o anexa secundară, pentru că sunt doar o mică parte din viață. Când va cerceta în laborator, omul de știință, în halat alb, se va ocupa de lumea materială iar când va medita, același om de știință se va ocupa de sinele său divin. Este opțiunea liberului arbitru dacă va alege în continuare calea realistului, calea idealistului sau cea a misticului. Alegând calea misticului, rezultatul cercetării sale, are șansa de a fi un rezultat complet, nu va mai fi o jumătate de rezultat. Abordarea actuală a științei, dovedește că sunt oameni de știință care au ales deja calea misticului. Omul de știință nu este altceva decât o ființă umană, dotată de la naștere cu toate calitățile unei ființe umane. Copilul care devine om de știință dovedește pe lângă aptitudinea și harul primit și că își dorește să cunoască viața. Nu este nimic greșit în această dorință, greșită a fost doar metoda aleasă. De aceea cred că noua abordare a științei este și calea către contopirea științei cu religia. Așa cum vor dispare numeroasele limbi vorbite de oameni vor dispare și puzderia de biserici și instituții bisericești. Va rămâne doar religia care va avea înglobată în ea știința. Oamenii de știință în halate albe, având trează conștiința de sine, vor lua locul preoților în sutane negre. Dar pentru asta mai este nevoie de o treaptă pe calea evoluției spirituale, trezirea conștiintei de sine a oamenilor. Și asta o poți face Tu, acționează.