„Stiu că unii dintre cei vârstnici își amintesc de trecutele lor 

plăceri cu regret, ca de niște greșeli făptuite la beție;

Ci regretul este numai umbra spiritului dar nu și pedepsirea lui

Aceștia ar trebui să-și amintească de trecutele plăceri cu 

mulțumire, ca și când s-ar bucura de recolta unei veri bogate.

Versete din „Profetul” de Kahlil Gibran

Tu nu ești decât un cântec al naturii, așa cum păsările cântă, așa cum copacii tac. Tot ce există în natură, în afara omului, este liniștit, frumos, fără discriminări între superior și inferior – nici un copac nu e sfânt sau păcătos. Însă omul a făcut atâtea împărțiri și clasificări, încât viața a încetat să mai fie o bucurie și a devenit o povară pe care o purtați din leagăn până în mormânt.

Logica este foarte subtilă: mai întâi preoții tuturor religiilor v-au învrăjbit împotriva vouă înșivă și v-au forțat să acționați împotriva vieții. Apoi când ați devenit nefericiți, au venit prin ușa din dos să vă consoleze și au devenit mediatori între voi și Dumnezeu.

Această conspirație a apărut încă de la începuturi. A devenit o afacere de o asemenea amploare, încât aproape toată lumea e clientul lor – creștin, hindus, budist, jainist, musulman… Afacerea de bază e aceeași. Rivalitatea între religii este ca și rivalitatea între negustorii care vând aceeași marfă. Fiecare religie încearcă să dovedească faptul că marfa ei e mai bună decât a celorlalți. Pe căi diferite, în limbi diferite, mesajul este același: numai noi vă putem salva. Ei se bat între ei doar pentru mărimea clientului.

Cei bătrâni, când au fost tineri, au avut puterea să lupte cu toți cei care acționau împotriva vieții. Și-au trăit viața în acord cu natura, atât cât au putut – s-au bucurat, au râs, au iubit, au dansat. Dar la bătrânețe, moartea a devenit cea mai importantă problemă. Acum se tem de toate acele zile de plăcere și își amintesc că preoții le spuneau: „Nu comiteți aceste păcate, altfel veți suferi”. Regretă, se căiesc, se spovedesc la preoți, se roagă: „Cere-i lui Dumnezeu să ne ierte. Nu eram conștienți. Ne pare rău că nu v-am ascultat”.

Fiecare religie are o strategie proprie. Acum ceva ani, Papa a declarat: „Nu te poți confesa direct lui Dumnezeu. E un păcat capital să te confesezi direct lui Dumnezeu. Trebuie să o faci către un preot catolic. El este mediatorul care va preda mesajul tău lui Dumnezeu”.

Vezi că e, de fapt, o viclenie simplă. Cum se poate ca omul să nu fie conectat direct cu sursa vieții? Este deja legat de ea, altfel cum ar mai fi în viață? Cine respiră în tine dacă nu Dumnezeu? Prin „Dumnezeu” înțeleg totalitatea vieții. Cine bate în inima ta? Cine cântă în tine, iubește în tine, dansează în tine? Ești conectat în permanență la sursa vieții. Ești scufundat în ea. De ce mediatori?

Dar Papa știe că dacă tu te confesezi direct lui Dumnezeu, milioane de preoți catolici vor fi șomeri. Și nu numai atât, ci își vor pierde și puterea asupra oamenilor.

Viața nu crede în religie. Este ea însăși o religie. Nu ascultă de oricine. Își cunoaște drumul, năzuințele, dorințele. Știe unde să se ducă. Nu are nevoie de ghidare, pentru că orice ghidare e greșită.

Râurile nu ascultă de preoți, ci își cântă cântecul prin munți, prin pădurile virgine. Fără ghid și fără hartă, fără predicator, fără biserică, ele ajung în ocean – este un fenomen simplu și natural.

Fiecare religie creează în tine ideea de vinovăție. Dar pentru ce? Pentru că ai iubit o femeie, pentru că ai iubit un bărbat? Ce-i rău în asta? Pentru că te-ai bucurat de haine frumoase? Ce-i rău în asta? Existența nu e împotriva frumuseții. Existența nu e împotriva bucuriei. Păsările cântă chemându-și perechea, păunii dansează, pe cer apare curcubeul, liniștea tăcută a nopții coboară cu milioane de stele – existența e nesfârșit de frumoasă. Dar religiile sunt împotriva a tot ce îți oferă plăcere. Curată prostie. Plăcerile sunt darurile pe care ți le face existența. Și tu, în loc să fii recunoscător, te căiești, decât să mulțumești, regreți.

Regretele nu te fac mai curat, doar îți încețoșează mintea, te fac mai nefericit. Oamenii mor regretând – nefericiți, cu teamă, vinovați, păcătoși. Moartea nu e un sfârșit. Este apogeul vieții.

Ar trebui să mori cu mulțumire. Tot ce s-a petrecut te-a făcut matur, echilibrat, realist, împlinit, mulțumit, te- a dus pe cele mai înalte piscuri, în cele mai mari profunzimi. Ai cunoscut frumusețea întunericului, ai cunoscut și frumusețea luminii. Chiar dacă au existat greșeli, nu e nimic de regretat – ai fost proaspăt, un copil în lume. Ai căzut de multe ori dar fiecare cădere te-a făcut mai puternic, după fiecare cădere, ai greșit mai puțin. Fiecare cădere a fost o lecție, a creat în tine compasiunea.

Când altul cade să nu-l condamni; știi că este om că și tine. Nu ai de ce să-l judeci. Fiecare învață din propriile-i greșeli. Dacă un om decide să nu mai greșească în același timp decide să nu mai învețe în viață. Vine gol de conținut, va pleca gol.

Viața ar trebui să fie ca semănatul semințelor, plăcerii, cântecelor și ca o recoltă a verii. Omul autentic este acela care a trăit total, fără a se lăsa deranjat de atâtea oameni indoctrinați. Ei sunt morți vii și nici nu vor să trăiască. Au fost ignoranți și sunt geloși pe tine pentru că trăiești, pentru că te bucuri. În fiecare templu, sinagogă, biserică, se spun lucruri împotriva vieții, iubirii, bucuriei, plăcerii. Ce-ți mai rămâne atunci decât nefericirea?

Dacă rămâi nefericit, moartea ta va fi desigur întuneric. Dar dacă vei fi trăit total – cu bucurie, cu suișuri și coborâșuri, cu lacrimi și râsete – moartea ta va fi o frumusețe, deschiderea unei porți spre viața unui alt nivel, spre mai multă conștiență.

Text prelucrat din „ Profetul” de Kahlil Gibran reflectat de OSHO

 Vă invităm la cursurile noastre de meditație și vindecare spirituală!

https://www.facebook.com/biovivoterapii/events/