„…Mai sunt, apoi, printre voi, unii, nici tineri pentru a căuta, dar
nici bătrâni pentru a-și aminti;
Și în teamă de a căuta și în cea de a-și aminti, fug de orice plăcere,
ca nu cumva astfel să-și neglijeze sufletul sau să-l jignească.
Or chiar această îndârjită renunțare este însăși plăcerea lor,
Astfel că și ei, asemeni celorlalți, găsesc o comoară atunci când,
cu mâini nerăbdătoare, caută doar rădăcini…”
Versete din „Profetul” de Kahlil Gibran
Oamenii de vârstă mijlocie stau pe o lamă de cuțit. Nu mai sunt tineri, pentru a căuta, nu sunt nici îndeajuns de bătrâni, pentru a regreta. Atârnă undeva la mijloc. Nu pot urma calea tinerilor, nu pot fi cum sunt bătrânii. Sunt în permanent conflict, în scindare – o parte din ei vrea să fie tânără, altă vrea să fie bătrână. Trăiesc în angoasă.
Majoritatea atacurilor de cord se întâmplă în jurul vârstei de patruzeci și doi de ani.
Omul între două vârste trăiește viața cea mai grea. E ca un pod – nici într-o parte nici în cealaltă. Nu se poate amesteca cu aceia care încă mai dansează și nici cu aceia care se roagă și se spovedesc în biserici, temple sau moschei. E pierdut, nu știe ce să facă, unde să se ducă. Și asta se peterece pentru că nu și-a trăit total tinerețea.
Dacă ți-ai trăit tinerețea în totalitate, vei rămâne tânăr până la ultima suflare. Corpul îți îmbătrânește, dar prospețimea și tinerețea ta vor rămâne la fel. Tinerețea e un fenomen diferit de vârsta fizică, este modul tău de a aborda viața. Dacă ești pentru și nu împotrivă vieții, vei rămâne tânăr în lumea ta interioară până la ultima suflare, și nu vei trăi „intre două varste”
Vârsta mijlocie este ca o prăpastie, un gol, un coșmar: tânărul a plecat și bătrânul n-a venit încă. Ei nu pot căuta plăcerea pentru că e stânjenitor să se amestece cu tinerii, dansând prin discoteci – un om de vârstă mijlocie apare nelalocul lui – și nici nu se amestecă cu bătrânii plini de căință.
Ei trăiesc în teamă, tremurând întruna.
„…Or chiar această îndârjită renunțare este însăși plăcerea lor,…”
Există o boală psihică numită „masochism”. Scripturile vechi nu o menționează dar exista și pe atunci, mai ceva decât acum – dar avea alt nume. Se numea „sfintenie”. Masochismul, ca și cuvânt, derivă dintr-un nume: Masoch. Acesta obișnuia să se bată și să se tortureze pe el însuși. Dacă n-ar fi fost o cât de mică plăcere în asta, de ce s-o fi făcut?
Oamenii care se căiesc întruna pentru păcatele făcute la beție, în tinerețe, se bucură de asta, găsesc o plăcere astfel – uitați-vă la ei! Aceia care spun că au păcătuit în tinerețe, că au uitat de Dumnezeu, că au ignorat sfaturile bune, au fețele radioase. Le face din nou plăcere acel lucru. Nu e doar amintirea, îl retrăiesc încă o dată. În amintirea lor lucrurile sunt diferite. Memoria e mecanică: doi plus doi fac patru și atât. Dar a-și aminti că au făcut dragoste, îi excită, le aduce roșu în obraji, tinerețea și strălucirea în ochi. Nu e regret; ei își retrăiesc amintirea. Și în amintirea lor își permit să mai și exagereze lucrurile, au chiar o plăcere în a le deforma, a le amplifica.
Chiar și în regret, în căință, există ceva care dă plăcere, dar e ascunsă dedesubt. La suprafața, ei încearcă să devină sfinți și în profunzime, psihic, se bucură de lucruri pe care nu le mai pot trăi. Oricine i-ar condamna dacă ar face asta în mod direct; așa ca mărturisirea, căința, regretul, sunt niște foarte bune scuze. Se bucură și „pacatosul” și confesorul.
Dacă vrei să găsești comoara, trăiește viața, mergi pe cursul ei nu fi împotriva vieții și vei rămâne tânăr în lumea ta interioară. Nu uita, tinerețea este un fenomen diferit de vârsta fizică. Doar așa nu vei trăi niciodată „intre două varste” și vei rămâne veșnic tânăr.
Text prelucrat din „ Profetul” de Kahlil Gibran reflectat de OSHO