Asta ar trebui să fie cel mai ușor lucru din lume dar nu e. Să fii tu însuți, nu trebuie să faci nimic; ești deja. Cum poți să fii altfel? Cum să fii altcineva? Problema se naște din faptul că societatea corupe pe toată lumea. Corupe mintea, ființa. Îți impune tot felul de lucruri și pierzi contactul cu tine însuți. Încearcă să facă din tine altceva decât erai menit să fii. Te scoate din centrul tău. Te târăște departe de tine însuți. Te învață să fii asemeni unui Hristos sau asemeni unui Budha sau mai știu eu cui; niciodată nu îți spune să fii tu însuți. Nu îți dă libertatea să fii; îți bagă în minte imagini străine.

Atunci se naște problema. Cel mult poți să te prefaci, dar când te prefaci nu ești niciodată mulțumit. Vrei mereu să fii tu însuți – este firesc – dar societatea nu te lasă. Ea vrea să fii altcineva. Vrea să fii fals. Nu vrea să fii adevărat, pentru că oamenii adevărați sunt periculoși; oamenii adevărați sunt răzvrătiți. Oamenii adevărați nu pot fi controlați atât de ușor, nu pot fi înregimentați.

Așa că societatea îl zăpăcește pe fiecare copil: îl învață să fie altcineva. Și încetul cu încetul, copilul învață prefăcătoria, ipocrizia. Iar într-o zi – asta e ironia – aceeași societate spune: „Ce ai pățit? De ce nu ești fericit? De ce ești trist?” Iar apoi vin preoții. Mai întâi te corup, te abat de la calea fericirii – pentru că există numai o fericire iar aceea e să fii tu însuți – iar apoi vin și îți spun: „De ce nu ești fericit? De ce ești amărât?” Și pe urmă te învață cum să fii fericit. Mai întâi te îmbolnăvesc, și pe urmă îți vând medicamente. Asta e o mare conspirație.

Cum pot să fiu eu însumi? Pur și simplu renunțând la prefăcătorie, la imboldul de a fi altcineva, la dorința de a semăna cu Hristos, cu Buddha, cu vecinul tău. Renunță la competiție și la comparație și vei fi tu însuți. Comparația e otravă. Întotdeuna te compari cu altul. El are o casă mare și o mașină scumpă și ești nefericit. El are o femeie frumoasă și ești nefericit. El avansează pe scara puterii și politicii și ești nefericit. Compari și vrei să imiți. Iar a imita înseamnă să ratezi prilejul de a fi tu însuți.

Renunță la comparație. Ești unic. Nimeni nu mai e ca tine, nimeni n-a fost vreodată că tine și nimeni nu va fi vreodată ca tine. Ești pur și simplu unic și când spun că ești unic, nu spun că ești mai bun decât ceilalți, ia aminte! Spun doar că și ei sunt unici. A fi unic este o calitate obișnuită a fiecărei ființe. A fi unic nu este o comparație, a fi unic este la fel de natural ca respirația. Toți respiră și toți sunt unici. Cât ești viu, ești unic. Numai cadavrele sunt toate la fel, oamenii vii sunt unici. Viața nu urmează un curs care se repetă. Existența nu se repetă niciodată; ea cântă în fiecare zi alt cântec, în fiecare zi pictează ceva nou. Respectă-ți unicitatea și renunță la comparație. Comparația e vinovatul. Comparația aduce viitorul, comparația aduce ambiție și comparația aduce violență. Începi să te lupți, să te zbați, devii ostil.

Fericirea nu e o marfă în stoc limitat. Poți să ai câtă vrei. Depinde numai de tine. Nu există concurență în ceea ce privește fericirea – nu concurezi cu nimeni pentru ea. Este exact ca o grădină frumoasă – te uiți și o admiri dar și alții se uită și o admiră. Asta nu te împiedică pe tine să-i admiri frumusețea.

Oamenii care sunt fericiți adaugă, de fapt, niște calități la existență –prin faptul că sunt fericiți produc vibrații de fericire. Ai aprecia tot mai mult lumea asta, dacă tot mai mulți oameni ar fi fericiți. Nu mai gândi în termeni de concurență. Nu înseamnă că dacă alții sunt fericiți tu nu poți să fii, așa că trebuie să sari pe ei și să le smulgi fericirea. Ține minte – dacă oamenii sunt nefericiți, îți va fi foarte greu să fii fericit.

Tot ce e sublim nu cunoaște competiție – iar ființa ta e sublimă. Așa că alege. Societatea te-a zăpăcit; te-a învățat să trăiești într-o continuă competiție. Meditația este un mod de viață care nu cunoaște competiția. Societatea înseamnă ambiție. Meditația, conștientizarea n-au nimic comun cu ambiția. Și numai atunci când nu ești ambițios poți să fii tu însuți.

Trebuie să accept iadul înainte de a găsi fericirea? Nu, nu ești în iad. Ești iadul. Însuși eul este iadul. Când eul nu există, nu există nici iad. Eul creează în jurul tău structuri care te fac nefericit. Eul e ca o rană – când ai o rană, te dor toate. „Eu” este iadul. Sinele e iadul, non-sinele e raiul. A nu fi însemna a fi în rai. A fi însemna intotdeauna a fi în iad. Trebuie să înțelegi iadul, pentru că dacă nu înțelegi iadul n-ai să poți niciodată ieși din el. Iar pentru a înțelege este obligatoriusa accepți. Nu poți să înțelegi ceva dacă îl negi încontinuu. Așa facem cu toții. Ne lepădăm permanent de părți din fiinta noastră, nu vrem să le recunoaștem, o ținem una și bună : „Asta nu sunt eu” Când negi ceva din tine, îl proiectezi asupra celorlalți; trebuie să-lpui undeva. Trebuie să faci ceva cu ea, căci există, știi ca există, așa că opuiin seama altcuiva.

Războaiele vor continua, conflictele vor continua, violența va continua atâta timp cât omul nu va ajunge să înțeleagă că nu trebuie să nege nimic din el, ci să-l accepte. Să-l accepte și să-l integreze în unitatea să organică, altfel partea negată îi va crea multe probleme.

Jean – Paul Sartre spune că iadul sunt ceilalți. Toată lumea gândește așa. Sartre nu face altceva decât să exprime o confuzie foarte obișnuită, o iluzie foarte răspândită. Dacă ești nefericit, crezi că altcineva te face nefericit. Indiferent de ce necazuri ai, întotdeauna altcineva este devină.  Dacă ești nefericit, tu ești nefericit, nimeni nu te face nefericit. Nimeni nu te poate face nefericit decât dacă decizi tu să fii nefericit. Atunci toată lumea te ajută să fii nefericit. Sinele e iadul, nu ceilalți. Însăși ideea că „Sunt separat de lume” e iadul. Renunță la eu și vei vedea că, dintr-odată, nefericirea dispare, conflictul dispare.

Text prelucrat din discursurile lui OSHO