Iisus a spus: „Binecuvantat este cel care a suferit, căci el a descoperit viața” – Iisus pe cruce este un simbol al suferinței finale, al suferinței absolute, al apogeului suferinței. Suferința sa nu era o suferință obișnuită, nu era doar o durere corporală, ci era și o angoasă profund psihologică. Pentru o clipă, El a și-a pus întrebarea: „Oare m-a abandonat Dumnezeu?” Durerea sa era prea mare. El îi privea direct în față pe oamenii care băteau piroane prin palmele sale. Umilința sa era deplină. Oamenii pentru care s-a născut, pentru care a lucrat, pe care i-a servit, pe care i-a vindecat – erau chiar ei cei care îl ucideau și încă fără nici un motiv. De acea în momentul când l-a întrebat pe Dumneze „De ce?”, subit a înțeles. Și în acel moment al crucificării El  a atins luciditatea absolută. Înainte de acest moment nu a fost decât Iisus, acum a devenit Christos. Acum s-a produs transformarea deplină. Imediat a spus: „Facă-se voia ta”. El și-a acceptat soarta. A înțeles adevărul și și-a acceptat destinul. Aceasta a fost abandonarea supremă. Prin acea acceptare, înțelegem acum aforismul, „Binecuvantat este cel care a suferit, căci el a descoperit viața”.

Iisus a vrut să spună, prin acest aforism, că nu trebuie să murim fizic pentru a descoperi viața. Atunci când suferiți, nu vă mai plângeți, nu mai creați în jurul suferinței voastre o stare de angoasă. Limitați-vă să vă priviți suferința în față, din toate unghiurile posibile. Transformați-o într-o meditație și vedeți ce se întâmplă. În acest fel energia care a luat forma suferinței, a bolii pe care o aveți, se transformă. Calitaatea ei se va schimba. Ea se va transforma în luciditate, căci în interiorul ființei nu există două energii, ci una singură. Orice energie poate fi transformată. Suferința înseamnă o risipire inutilă a energiei, o scurgere. De aceea atunci când suferiți, scuturați-vă, închideți ochii și priviți suferința în față. Indiferent dacă este de natură fizică, mentală, existențială, transformați-o într-o meditație. Priviți-o ca pe un obiect și veți vedea că vă desprindeți de ea, nu vă veți mai identifica cu ea. Puntea se va rupe. În acest fel energia care curgea către ea nu va avea pe unde să mai treacă. Puntea reprezintă identificarea. Când te identifici cu trupul, corpul tău fizic, energia curge către corp. Oricare ar fi „obiectul” identificării, energia va curge către el.

Atunci când mama alăptează copilul, ea nu îl hrănește numai cu lapte, când mama își îmbrățișează copilul, între ei se creează un flux energetic. Această energie este invizibilă dar poartă denumirea de iubire sau căldură sufletească. Este un transfer energetic. Așa se petrec lucrurile și atunci când oamenii sunt bolnavi și plini de suferință. Ei își alimentează suferința.

Ori de câte ori simțiți o stare de suferință, deveniți conștienți. În acest fel veți rupe puntea și nu veți mai alimenta suferința cu energia voastră. Treptat suferința se va diminua, căci ea este copilul vostru. Voi i-ați dat naștere, voi sunteți cauza ei, voi suferiți din ce în ce mai mult. În final, începeți să vă plângeți, vă simțiți mizerabil și intrați în panică, căci întreaga voastră atenție s-a identificat cu suferința.

Folosiți-vă de suferință pentru a medita și în curând aceasta va începe să dispară, căci energia se va orienta către interior. Ea nu se va mai deplasa către periferie, către suferința fizică, deci aceasta nu va mai fi alimentată. Suferința fizică nu este altceva decât semnalul care îți atrage atenția că este momentul să te ocupi și de interiorul tău, nu numai de exterior. Suferința aparține domeniului morții. Luciditatea aparține domeniului vieții. Dacă veți rupe puntea veți ști că ceea ce moare nu vă aparține dumneavoastră, ci morții. În schimb ceea ce vă aparține cu adevărat, luciditatea, nu poate muri niciodată, căci aparține vieții. În acest fel suferința va deveni cheia vieții. Iisus a spus: „ Priviți-l pe cel viu atâta timp cât trăiți; nu așteptați  să muriți ca să-l căutați, căci atunci nu îl veți gasi”. În orice om există un principiu viu și un principiu mort. În orice om se întâlnesc două lumi, o lume a materiei și o lume a spiritului, o lume a morții și o lume a vieții. Omul există doar la frontiera dintre aceste două lumi. Dacă veți acorda o atenție disproporționat de mare lumii care aparține morții, teama nu vă va părăsi niciodată. Dacă veți acordă o atenție sporită centrului, care aparține vieții eterne, teama va dispărea. Principiul viu se află în interiorul vostru dar voi ați devenit obsedați de lumea exterioară. Această obsesie trebuie să dispară. Pentru aceasta nu trebuie neapărat să vă retrageți într-o pădure. În douăzecișipatru de ore există cu siguranță destule momente pentru a privi în interior. Nu le ratați! Ori de câte ori vă găsiți timp, închideți ochii chiar și pentru un moment și priviți în interior, căutându-l pe cel viu. El se află deja acolo. Aveți nevoie doar de puțină practică pentru a vă centra în observatorul vostru tăcut. Încet, încet veți acordați astfel mai multă atenție martorului. Asta însemnă Învierea. Este de fapt o transformare. Învierea, se referă la schimbarea obiectului atenției, de la lumea morții către lumea vieții. Ea reprezintă o schimbare a direcției. Dacă vă veți centra și vă veți orienta către martor, dacă vă veți identifica cu el, veți înțelege ca există în ființa voastră o parte vie și o parte care va muri. Acest lucru nu va vă tulbură însă deloc, căci cel cu care vă identificați acum nu poate muri, așa că nu aveți de ce să vă temeți.

Astăzi poate fi un moment pentru fiecare dintre noi, să înțelegem cu adevărat crucificarea și suferința lui Iisus. Să închidem pentru câteva clipe ochii și să înviem odată cu El.